Fibra de azbest

În afara produselor polimere care alcătuiesc marea diversitate a fibrelor textile, există şi alte materii prime de natură anorganică din care se pot obţine fibre, prin tehnologii specifice.

Azbestul

Azbestul sub formă de fibră se extrage din anumite roci, în care se găsesc zone cu structură fibroasă intercalate printre zone de steril.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, azbestul este un minereu pe bază de silicaţi de calciu şi magneziu, care se găseşte în natură sub formă de mănunchiuri de cristale fibroase.

Mai importante sunt două tipuri de azbest fibros şi anume: – amfibolitul, cu variantele sale crocidolitul (albastru), amozitul, actinolitul ş.a.; 
– serpentinul, cu variantele: crisotilul (alb), crisolitul, antigoritul (translucid verde sau negru).

Dintre aceste variante, crisolitul (azbestul alb) deţine 94% din producţia mondială de azbest, fiind cel mai important material pentru tehnică, producţia anuală fiind de peste 1 milion de tone.

Cele mai importante zăcăminte de crisolit se găsesc în Canada, Rusia (Urali), S.U.A., Africa, Cipru etc., iar rezervele de azbest sunt evaluate la 3386 mii tone până în anul 2050.

Datorită principalei proprietăţi a azbestului de a nu arde (de unde şi denumirea, de la cuvântul grecesc ,,azbestos“ = a nu arde), produsele din azbest se folosesc pentru haine de protecţie antifoc, dar şi ca materiale izolante, cu utilizări în construcţii sau alte domenii.
Din acest motiv este folosit pentru obţinerea produselor de îmbrăcăminte de protecţie la flacără , căldură şi la izolatori termici.

Azbestul destinat filării şi ulterior ţeserii trebuie să aibă o lungime a fibrei cât mai mare (cele mai lungi sunt între 20 şi 50 mm) şi se prelucrează după sistemul de filare a lânii cardate, cu unele modificări tehnologice. Pentru ca filarea să fie posibilă, este necesar să se realizeze un amestec de fibre de azbest cu fibre celulozice (bumbac sau celofibră) cu o lungime ceva mai mare ca a celor de azbest, cu rolul de a prelua procesul de filabilitate. Procentul de ,,fibră suport“ poate fi de 10–20%. Ulterior, firele se ţes, iar din ţesături se confecţionează îmbrăcămintea, conform destinaţiei. Paradoxul amestecului azbest–celuloză, respectiv fibră neinflamabilă cu fibră uşor flamabilă, este justificat numai pentru uşurarea procesului tehnologic de filare şi ţesere, iar redarea, în final, a proprietăţii ,,antifoc“ se face printr-o ardere rapidă, cu scopul îndepărtării fibrei celulozice.

 În afara principalei proprietăţi de a nu arde, azbestul are şi o rezistenţă foarte bună la temperatură şi agenţii acizi. 

Deoarece azbestul conţine în structură şi apă de hidratare, 2–4%, precum şi apă de constituţie, 11–15%, în timpul încălzirii, prin pierdere de apă, azbestul trece în silicaţi şi oxizi refractari, la temperaturi de 700...750°C, fapt care conduce şi la scăderea rezistenţei la tracţiune. Temperatura de topire a azbestului este de circa 1500...1550°C. 

Principalele proprietăţi ale celor dou ă tipuri de azbest sunt prezentate în tabelul următor:

 Observaţie : + comportare bună ; – comportare slabă.

Unul dintre dezavantajele importante ale azbestului este acela că în timpul uzurii se formează fracţiuni fine de fibre – cristale sub forma unor ace – care, ajungând în atmosferă, pot fi inspirate şi provoacă cancer pulmonar. De aceea, în întreaga lume s-a căutat înlocuirea 

azbestului cu fibre performante (acrilice speciale, aramide, fibre carbon ş .a.). În Europa occidentală, din 1987 s-a interzis punerea în circulaţie a autoturismelor cu ferodou pe bază de azbest.

Din azbest se produc următoarele produse textile:
– fire de întărire pentru suporturi de fricţiune (ferodou pentru frână şi ambreiaj);
– fire, ţesături, sfori, frânghii izolatoare de căldură;
– produse de umplutură;
– materiale textile diverse pentru îmbrăcăminte de protecţie.