Scurt istoric al evoluţiei ţesătoriei şi tehnologiilor de ţesere

Index articol
Scurt istoric al evoluţiei ţesătoriei şi tehnologiilor de ţesere
Dezvoltarea tehnologiilor de țesere
Dezvoltarea țesutului în România
Toate paginile

    Ţesătoria reprezintă sectorul industriei textile în care are loc prelucrarea firelor furnizate de filaturi sau de combinatele de fire chimice urmată de transformarea acestora în ţesături. Prelucrarea firelor anterior ţeserii este realizată în atelierul de preparaţie în scopul îmbunătăţirii caracteristicilor fizico-mecanice ale acestora şi transpunerii lor pe formate adecvate alimentării la maşina de ţesut.

   Tehnicile de transformare a firelor în ţesături au cunoscut o evoluţie specifică în strânsă corelaţie cu evoluţia tehnicii şi societăţii în ansamblu.

   Istoria omenirii este strâns legată de istoria tehnicii. Cu ajutorul tehnicii, la început rudimentară şi apoi din ce în ce mai perfecţionată, oamenii şi-au îmbunătăţit traiul, şi-au uşurat munca şi au sporit productivitatea muncii. Evoluţia tehnicii este impusă de necesităţile practice şi determină gradul de civilizaţie, şi, implicit, cultura unei colectivităţi pe o anumită treaptă a dezvoltării sale istorice. În acest context, o apreciere completă asupra stadiului civilizaţiei unui popor se poate face şi pe baza nivelului tehnicii acestuia într-o perioadă dată.

   Marile creaţii tehnice ale trecutului sunt rezultatul unor îndelungi experimentări fără a fi legate de numele unor oameni astfel încât nu se poate stabili cu exactitate cine le-a inventat. În schimb preluarea acestor creaţii, folosirea şi adaptarea lor la condiţiile locale, specifice unei colectivităţi sau popor, presupun inteligenţă, creativitate şi un nivel de înţelegere tehnică corespunzătoare.

   Faptul că ţesutul îşi are originea în tehnica împletitului rezultă din prima formă a războiului de ţesut care este similară cu cea a ramei de împletit. Această formă este întâlnită şi astăzi în unele regiuni, fiind folosită la împletirea rogojinilor sau la ţeserea manuală a covoarelor. Descoperirile arheologice şi documentele din diferite epoci atestă existenţa războiului vertical alcătuit din doi stâlpi de lemn care se fixau cu un capăt în pământ şi erau consolidaţi la partea superioară printr-o bară transversală.

Variante de razboi manual vertical primitiv

Firele de urzeală suspendate de bara transversală erau tensionate cu greutăţi legate la partea inferioară a acestora. Printre firele de urzeală astfel întinse se introducea, cu mâna sau cu ajutorul unui beţişor, firul de bătătură de o singură culoare sau diferit colorat obţinându-se diferite categorii de ţesături. Firul de bătătură era îndesat local cu ajutorul unui băţ astfel încât ţesătura rezulta cu o compactitate reduşi şi neuniformă. Ţesătura se constituia fie în partea superioară a ramei, când firele de urzeală erau tensionate cu greutăţi, fie în partea inferioară, când firele de urzeală erau fixate la ambele capete. Având în vedere înălţimea războiului vertical primitiv, care este corelată cu înălţimea omului, lungimea ţesăturii rezultată pe acesta este limitată la 1 - 2 m. Totodată, neuniformitatea tensionării firelor de urzeală se reflectă corespunzător în aspectul neuniform al ţesăturilor produse.

 

Chiar şi pe această formă primitivă a războiului ţesătura se realiza în linii generale după aceleaşi principii care se folosesc şi astăzi.

Important este faptul că, prin inventarea războiului, ţesutul a devenit o îndeletnicire obişnuită a omului prin care îşi rezolva una din necesităţile elementare de protejare a corpului de factorii de mediu (frig, arşiţă, ploaie, vânt). Dintre realizările tehnice ale începuturilor omenirii descoperirea tehnicii ţeserii se consideră de importanţă mai mare decât descoperirea tehnicii de topire a minereurilor şi de prelucrare a metalelor. Documentele arheologice atestă faptul că oamenii produceau, cu câteva mii de ani înaintea erei noastre, fire din fibre liberiene şi din fibre de origine animală, pe care le transformau în ţesături. În acest sens dintre descoperirile făcute trebuie menţionate cele din vechiul Egipt, care au scos la iveală resturi de ţesături precum şi o pictură datând din anul 3000 î. e. n. ce reprezintă două femei în faţa unui război de ţesut vertical cu formarea ţesăturii în parte inferioară. 

Femei lucrand la razboiul vertical

Totodată, la Theba au fost descoperite reprezentări plastice de modele ale unor războaie orizontale datând din anul 2000 î. e. n., la care sulul de urzeală şi sulul de ţesătură erau fixate în pământ cu ajutorul unor ţăruşi. În acest fel se poate aprecia că în paralel cu războiul vertical oamenii din Egipt foloseau şi războiul orizon. Concomitent războiului vertical i se aduc o serie de perfecţionări. Documente și reprezentări din jurul anului 1000 atestă existenţa unor modele de războaie verticale la care urzeala nu mai este întinsă cu pietre ci este trecută peste bare orizontale iar ţesătura se formează în partea inferioară.

 Această formă de război a fost preluată mai târziu la producerea goblenurilor şi de aceea a primit denumirea de război pentru goblen. În forme similare este folosit şi în perioada actuală.

 

 Pe plan mondial un pas important în dezvoltarea tehnologiei de ţesere l-a reprezentat inventarea de către John Kay în anul 1733 a suveicii zburătoare, care este acţionată de către ţesător prin intermediul unor sfori şi a tacheţilor 1, 2 ce produc deplasarea alternativă a suveicii 4 dintr-o parte în cealaltă.

Dispozitivul manual pentru actionarea suveicii

Tacheţii sunt readuşi în poziţia iniţială de forţa arcurilor 5,6. Cu ajutorul acestui dispozitiv s-a realizat o creştere semnificativă a productivităţii muncii.

 

În anul 1760 Robert Kay a inventat şi introdus în exploatare schimbătorul de suveici care deschide calea diversificării ţesăturilor prin folosirea firelor de bătătură de diferite tipuri.

Apoi, în anul 1784, Edmond Cartwrigt realizează mecanizarea războiului manual orizontal, obţinându-se prima maşină de ţesut la care mecanismele de formare a rostului, de inserare a firului de bătătură cu ajutorul suveicii şi de îndesare aveau acţiunile sincronizate, fiind antrenate prin transmisii melcate, roţi dinţate şi excentrici.

Schema primului razboi mecanic

Iniţial războiul mecanic a fost pus în funcţiune cu ajutorul forţei animale, apoi, prin forţa apei sau a aburului şi ulterior cu ajutorul energiei electrice.

Perfecţionarea mecanismului de formare a rostului a culminat cu inventarea mecanismului Jacquard, care a fost prezentat pentru prima dată în anul 1801 la expoziţia industrială de la Paris.

Război mecanic dotat cu mecanism Jacquard

 Succesul şi recunoaşterea de care s-a bucurat mecanismul inventat de Joseph Mărie Jacquard a făcut ca în anul 1825 numai în fabricile din regiunea Lyon să fie în funcţiune cca 10000 de războaie de ţesut dotate cu astfel de mecanisme. Modernizarea sistemului de preluare şi transmitere a comenzilor mecanismului Jacquard, ce permitea folosirea cartelei de hârtie în locul celei din carton, este atribuită francezului Verdol care a introdus-o în practică în anul 1853.

 În anii ce au urmat războiul de ţesut mecanic a cunoscut o serie de îmbunătăţiri şi perfecţionări care au culminat cu inventarea şi implementarea mecanismului cu magazie circulară pentru alimentarea automată cu fir de bătătură (Northrop, 1888). Se ajunge astfel la maşina de ţesut automată cu suveică pe care s-au înregistrat performanţe semnificativ sporite faţă de războiul mecanic, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ. Ulterior, în anul 1915, a fost introdus în practica industrială mecanismul cu magazie verticală, cu două şi patru culori, pentru schimbarea automată a canetei.

 

Cercetările pentru sporirea productivităţii maşinilor de ţesut clasice continuă şi în prima parte a secolului XX. Aceste cercetări s-au materializat cu lansarea pe piaţă a sistemului Unifil (firma Lessona, 1950) şi a sistemului de alimentare automată a canetelor din lădiţă (compania Georg Fisher, 1958). Sistemul Unifil, ataşat fiecărei maşini de ţesut în parte, efectua pregătirea şi alimentarea automată a canetelor în circuit închis, în funcţie de necesităţile procesului, iar alimentarea din lădiţe de mare capacitate (150 - 350 canete) crea premise pentru creşterea autonomiei de funcţionare continuă.

Chiar şi în aceste condiţii în jurul anului 1950 maşina de ţesut clasică, cu suveică, a ajuns la o limită superioară a performanţelor. Din această perioadă tehnologia de ţesere clasică a început să fie concurată de tehnologiile de ţesere neconvenţionale, la care schimbarea principiilor de inserare a firului de bătătură oferea perspectiva sporirii productivităţii şi eficienţei procesului în ansamblu. Acest moment era previzibil dacă se au în vedere invenţiile şi realizările efective înregistrate în prima jumătate a secolului XX dintre care se menţionează următoarele: realizarea în anul 1922 a maşinii de ţesut cu graifăr unilateral (procedeul Gabler); brevetarea în anul 1924 de către Rossman a principiului de inserare cu proiectil, care ulterior a fost preluat de firma Sulzer; brevetarea în anul 1930 a sistemului de inserare cu graifăre bilaterale cu predarea firului de bătătură la mijlocul rostului (procedeul Dewas); inventarea maşinilor de ţesut la care inserarea firului de bătătură se face cu jet de apă sau jet de aer (firma Masbo, 1946); inventarea maşinii de ţesut cu rost ondulat de către Mutter în anul 1920 şi apoi realizarea efectivă a acesteia în anul 1950.

 

      

   Dovezile privind originea şi primele faze ale ţesutului pe teritoriul ţării noastre se pierd în negura timpului şi sunt evidenţiate cu ajutorul scrierilor vechi şi a săpăturilor arheologice. Astfel, în secolul V î.e.n.. istoricul grec Herodot consemna în „Istoriile” sale următoarele: „Tracii cultivă în ţara lor cânepa din care îşi fac haine care aduc foarte mult cu cele din in; cine nu este obişnuit cu ea nici nu poate deosebi dacă e vorba de in sau cânepă, iar cine nu a văzut niciodată cânepa îşi închipuie că hainele sunt chiar din in”. In acelaşi sens cercetătorul polonez Ştefan Szuman arată în scrierile sale că pe un vas grecesc din secolul IV î.e.n. este un desen care înfăţişează un războinic trac călare având pe umeri o ţesătură simplă vărgată. Se pot asocia aici şi informaţiile pe care le furnizează imaginile de pe Columna lui Traian de la Roma şi de pe monumentul de la Adamclisi (Dobrogea). În care. După îmbrăcămintea dacilor, se poate deduce existenţa la aceştia a unor ţesături întrebuinţate pentru diferite piese de port. Astfel pe ambele monumente este reprezentată cămaşa bărbătească, sau veşmântul despicat în părţi, confecţionată dintr-o ţesătură produsă cel mai probabil din fire de in sau cânepă, ce se purta peste iţari. Ţesăturile realizate de geto-daci erau de diferite calităţi. Se afirmă acest lucru deoarece cămaşa bărbătească ce apare pe Columna lui Traian are încreţituri la mâneci, încât se poate trage concluzia că ţesătura era suficient de subţire pentru a putea fi încreţită, iar încreţiturile să fie vizibile pentru a fi redate în sculptură. Pe lângă ţesăturile de in şi cânepă geto-dacii produceau şi ţesături de lână din care îşi confecţionau veşminte cu specific local. Aceste veşminte au fost adoptate ulterior şi de romani.

     Deşi nu s-a făcut nici o descoperire de ţesături din vremea dacilor, sau mai veche, se poate forma o imagine asupra materiei prime care a stat la baza obţinerii ţesăturilor precum şi a diferitelor calităţi de ţesături realizate de aceştia. Mărturiile arheologice şi scrierile istorice atestă faptul că pe teritoriul ţării meşteşugul ţeserii s-a practicat din vremuri străvechi, iar transmiterea lui s-a făcut din generaţie în generaţie odată cu perfecţionarea tehnicii de lucru. Cu privire la modul de lucru cunoaştem puţine aspecte. Elementele arheologice ne sugerează o imagine asupra unor unelte, instrumente sau a unor părţi componente ale războiului de ţesut. în majoritatea aşezărilor geto-dacice s-au descoperit greutăţi din lut ars sau pietre de formă bitronconică, sferică, circulară, plată sau inelară, care serveau la întinderea firelor de urzeală pe războiul de ţesut vertical.

     Analiza veşmintelor personajelor de pe Columna lui Traian şi de pe monumentul de la Adamclisi sugerează informaţii şi asupra lăţimii ţesăturilor realizate de geto-daci şi, implicit, despre lăţimea de lucru a războiului vertical folosit Astfel iţarii reprezentaţi pe cele două monumente prezintă o croială specifică pusă pe seama lăţimii reduse a ţesăturii. Din acelaşi motiv cămaşa purtată de femei se confecţiona din patru foi de ţesătură.

     Treptat războiul vertical a început să fie înlocuit cu războiul orizontal. Documentele atestă existenţa războiului orizontal în Europa începând cu secolul al X-lea. Descoperirile din aşezările de la Garvăn-Dinogeţia (Dobrogea) din anul 1954 au condus la concluzia că războiul orizontal era cunoscut pe aceste meleaguri încă din prima jumătate a secolului al Xl-lea. în aşezarea de la Garvăn s-a descoperit un bordei care, după inventarul său, a servit ca încăpere pentru ţesut şi pentru depozitat ţesături. Se aflau acolo seminţe şi resturi de fuior de cânepă, fire de mătase şi lână, ţesături de lână, in şi mătase, capete de tindechi. Aspectul şi calitatea ţesăturilor găsite aici i-au determinat pe cercetători să susţină folosirea în această aşezare a războiului de ţesut manual orizontal. în acest context cercetătorul Gh. Bichir consemnează: „Calitatea pânzei arată că nu putea fi ţesută decât la un război orizontal de oameni cu multă pricepere. Totodată, existenţa în aceeaşi încăpere a tulpinilor de in şi cânepă, a fuiorului, a firelor toarse şi a ţesăturilor exclude ipoteza importului şi pledează pentru existenţa războiului orizontal. în sprijinul acestei ipoteze vin şi cele câteva capete de tindechi, turnate în foiţă de alamă, ce s-au descoperit în aşezare”. Ulterior, în anul 1958, la Garvăn-Dinogeţia se descoperă într-o încăpere fragmente de ţesătură şi resturi de fuior, care dovedesc că în această zonă meşteşugul ţeserii începuse să depăşească, încă din a doua jumătate a secolului XI, nivelul unei îndeletniciri casnice. Se apreciază că ţesăturile descoperite, produse cu două iţe, erau de calităţi diferite fiind destinate confecţionării cămăşilor, articolelor de îmbrăcăminte exterioară şi sacilor.

 

     Totodată, după calitatea firelor descoperite, se presupune că erau bine cunoscute toate etapele de pregătire a firelor pentru ţesere.

Războiul manual orizontal

 La început războiul orizontal, cel puţin la ţeserea firelor de in ţi cânepă, era instalat într-un bordei.  Îngropat pe jumătate în pământ, astfel încât umiditatea solului să confere firelor o anumită elasticitate, care reducea frecvenţa ruperilor. În acelaşi scop al îmbunătăţirii prelucrabilităţii şi trecerii mai lesnicioase prin cocleţii iţelor şi prin spată. Firele de urzeală se tratau cu un amestec de apă. Faină de grâu şi untură, amestec cunoscut sub numele de ”mânjală”. Ulterior s-a trecut la războiul manual orizontal, prevăzut cu sul de urzeală, cu iţe acţionate prin pedale şi cu spată pentru îndesarea firului de bătătură. 

Variantă a războiului manual orizontal

   În secolele următoare asistăm la perfecţionarea tehnicilor de lucru şi diversificarea tipurilor de ţesături realizate. Această perfecţionare şi extindere a posibilităţilor de lucru sunt evidenţiate de structura şi construcţia războaielor de ţesut orizontale, care sunt păstrate în muzee de etnografie din ţara noastră. 

Variante evoluate ale războiului manual orizontal Remarcabile la variantele evoluate ale războiului orizontal sunt rezolvările pentru scheletul construcţiei, prezenţa traverselor de spate şi de faţă, într-o primă formă cu rol de suport al urzelii, respectiv de sul de ţesătură, şi apoi cu rol de consolidare a construcţiei şi conducere a urzelii şi ţesăturii. Totodată, se remarcă sistemele manuale de tensionare şi rotire ale sulurilor de urzeală şi ţesătură, pedalele de acţionare a iţelor şi spata montată într-un cadru oscilant cu sprijinire la partea superioară. În acest fel s-a trecut treptat de la îndeletnicirea casnică la atelierele manufacturiere specializate care, în decursul evului mediu, au creat un stil propriu şi au avut o asemenea dezvoltare încât au determinat o adevărată artă naţională.

 Începuturile industriei manufacturiere textile de pe teritoriul ţării noastre sunt semnalate atât în Moldova cât şi în Ţara Românească. Astfel în anul 1764 pe Jijia, la Chipereşti - Iaşi, Ion Iacob Schneidemantel înfiinţează din ordinul domnitorului Grigore Ghica o manufactură de postav. În 1766 manufactura se desfiinţează, utilajul este transferat atelierului existent la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi iar meşterii pleacă în Ţara Românească. În anul 1766 clucerul Radu Slătineanu înfiinţează la Pociovalişte, lângă Bucureşti, o manufactură de postav în care lucrează ţărani clăcaşi şi meşteri străini diferenţiaţi în pieptănători de lână, torcători, ţesători, vopsitori şi piuari. Deşi dispunea de o anumită forţă motrice, manufactura folosea războaie de ţesut manuale şi realiza o cantitate redusă de ţesături.

 Perfecţionările aduse în continuare războiului manual urmăreau mecanizarea acestuia. În acest sens una din primele perfecţionări este cea aplicată sistemului de formare a rostului. Iţele sprijinite pe role sunt deplasate pe verticală cu ajutorul unor pedale acţionate de ţesător cu picioarele.

 

 Transformările înregistrate în sectorul textil pe plan mondial în secolul al XIX-lea se regăsesc în anumite forme şi pe teritoriul ţării noastre. Astfel în anul 1843 ia fiinţă la Tunari, lângă Bucureşti, prima ţesătorie mecanică de postav din Ţara Românească cu maşini aduse din Austria. Această ţesătorie, proprietate a vornicului Nicolae Băleanu, a fost mutată în anul 1844 la Dragomireşti (jud. Dâmboviţa). În anul 1853 Mihail Kogălniceanu înfiinţează lângă Tg. Neamţ prima fabrică de postav din Moldova. Înzestrată cu cel mai perfecţionat utilaj din acel timp, de producţie austriacă, fabrica funcţiona în anul 1860 cu 120 de lucrători şi avea o structură organizatorică ce includea secţiile de spălare a lânii, filatură, ţesătorie, apretură şi boiangerie. În anul 1865 Carol Vesper înfiinţează la Tg. Neamţ un atelier de producere a firelor, ţesăturilor şi sumanelor de lână cu o capacitate de prelucrare de 58 t/an. Evenimentul are o importanţă deosebită pentru dezvoltarea sectorului lânii din ţara noastră, deoarece a stimulat înfiinţarea de ateliere similare la Craiova (1865), Buzău (1884), Buhuşi (1885), Azuga (1886), Ploieşti (1887). În anul 1904 ia fiinţă la Brăneşti (jud. Dâmboviţa) prima fabrică pentru prelucrarea firelor de bumbac care-şi începe activitate la sfârşitul anului 1905 cu un război de ţesut mecanizat (antrenat de forţa hidraulică) şi cu şase războaie manuale.

Sursa documentului: Tehnologii de țesere, Ioan Cioară, 2008, Iași.