Apretură chimică de protecţie al cărei scop este de a împiedica uleiurile şi substanţele grase să umezească sau să murdărească fibra. Se recurge la derivaţi fluoruraţi: un film de polifluoretilenă poate coborî tensiunea superficială a unei ţesături la 18 dynes. Principiul acestui tratament este de reducere a tensiunii superficiale a ţesăturii sub tensiunea superficială a uleiului sau a hidrocarburilor susceptibile de a le păta. Un lichid udă un solid când tensiunea sa superficială este inferioară celei a solidului. Tensiunea superficială se măsoară în dynes/cm şi iată câteva valori: apa — 72 ; poliester — 46, polifuoretilena — 18, acid gras fluorurat — 15. Mecanismul oleofobizării presupune faptul că substanţele oleofobe trebuie să se comporte cu uleiurile în mod similar ca substanţele de hidrofobizare faţă de apă. Un agent de oleofobizare trebuie să aibă o tensiune interfacială mare în raport cu uleiurile. Produse de oleofobizare, care au rol şi de hidrofobizare sunt substanţele alifatice de 7-10 atomi de carbon, substituite cu atomi de fluor, prin perfluorare, denumite « răşini fluor-carbon », care sunt de două tipuri: soluţii în solvenţi organici şi emulsii în apă. Soluţiile fluorpolimerilor în solvenţi sunt aplicate pe ţesături prin fulardare sau prin stropire iar termofixarea se realizează la temperaturi de 80–100 °C iar emulsiile apoase de fluorpolimeri sunt cationactive sau neionice şi se pot aplica prin epuizare sau prin procedee continue de fulardare-uscare (la 100-110 °C) — termofixare (la 150-170 °C). Sin. Oleofugare.